Rânduri de nimicuri aștern pe foaia pe care tu cititorule o savurezi, scârbit sau nu de maniera în care îți redau ceea ce făceam cândva. Aș vrea să cred că viața ce a urmat după moartea lui, era doar o simplă coincidență. O coincidență în care curvele își făceau veacul prin preajmă iar futaiul pishicului era în floare. O fi bine să ai în ce să crezi cititorule? Cui să-i ceri ajutorul? Sau pe cine să înjuri atunci când nu te-ascultă ori iar mă iei în gânduri că-s vreun individ ce-ar instiga la blasfemie sau alte căcaturi ce unii cred despre scurta asta istorisire? Și că tot ți-am spus de Corina, e randul lui. A lui Marin, tatăl meu…
Bărbat bine aș putea spune, din ce-mi mai aminteam de el în vreun vis care-mi fura din somn. O altă poveste, un alt futai la psihic. El avea mereu o manieră aparte în abordarea femeilor, și alta când venea vorba de familie, probabil dorința neobișnuită de a domina și cea mai mică parte a femeii ce mă atrage venea din partea sa a genei.
De când îl știam avea păr cărunt și jumătate din dinți puși. De tablă… Nu mă întelege greșit cititorule, era o moda cândva să-ți pui dinți de tablă, probabil să-i intimideze pe boschetarii cu care mai umbla sau să fută vre-o altă curvă impresionată cum făcea mai tot timpul. Îmi amintesc cititorule, îmi amintesc de nopțile nedormite în care strângeam tare din dinți să nu mai aud vreun “Fute-mă, Mariane. Da! Hai, nu te opri, hai!” din dormitorul în care Corina și-a spus ultimul cuvânt.
Ultima curvă și-o găsise în spatele blocului, acolo unde își pierdea vremea, într-o cârciumă jegoasă, Lampress pe nume. Era înfiorător să te gândești cum imbecilii se pișau la propriu pe ei.
Ea, curva de ea, Lili pe nume, lucra la sifonăria din spatele cârciumii. Avea un păr lung, blond cu rădăcini de păr brunet și-un ruj roz mereu pe bot. Femeia era grasă, la început credeam că era gravidă… Mă înșelasem. O cunoscusem într-una din nopțile în care mă fura taicutul meu, gol fiind să-i recit din biblie în cârciumă. Tare mândru era că fi-su la vârsta la care alții se scobesc în nas, știa să citească. Lili, curva de ea, cuvinte de laudă-i arunca și aluzii de futai gusta cu el la un pahar de vorba și-un pic de gheață.
Vezi tu cititorule, curvele când vor un pic de pula, lunga, groasa, circumcisă ori nu, neagră sau albă, căsătorită ori nu, aceasta nu mai ține cont de alte impasuri. Copii? Soție? Mici rahaturi în gândul ei… Și mă scârbea al naibii, când mă mângâia pe cap ca pe-un câine frecânduse de pantalonii taicuțului meu. Cu atât mai tare știind că măicuța mea dormea într-o ghenă bătută chiar de el; dar mă obișnuisem. Era ceva la ordinea zilei, însă de data asta mi-am dat seama de lumea-n care trăiam.
– Mariane, să-mi spui când pleacă nevastă-ta, să văd și eu pe unde stai…
– Stai fă, că nu e acasă.
– E la muncă?
– Nu știu unde e c-o fut pe mă-sa-n gât, una două.
Vorbe n-ar mai fi să-ți spun, c-atunci l-am văzut gol întâia oară pe tăicutul meu futând o imbecilă.
După ce l-am împins tot ce a facut el, tot ce a crezut el că este-n rațiunea lui pierdută mi-a venit în gând, boschetara aia care mirosea a pișat și-o futuse-ntr-un revelion, bradul de Crăciun care-l aruncase din sufragerie-n hol, curva de Lili, pișatul din Lampress, înjurăturile, curelele de pe față, scuipatul… și nopțile care somnul nu era. Eu îmi pierdusem de mult rațiunea, până și credința. Și-n ce să cred cititorule? Când altfel de ieșire n-am. E ca și cum ai fi șobolan și ești închis într-o cutie. Îți rozi calea spre ieșire… În cazul meu peretele a fost el.
Îmi doream să fug, îmi doream să nu visez verseturi, îmi doream să nu mai gust cureaua, să nu-i mai simt mădularul în spate, să nu mai tresar când ușa liftului se trântea, îmi doream să scap… Îmi doream să moară.

Somn ușor iubito… Vise plăcute… Un somn prea liniștit să ai, când știi că somnul tău de detașează de tot ce este sau ce-a fost, cu noi, sau chiar tu singură. Mi-e greu să cred că nu mai ai o lacrimă pentru mine, sau că nu mai esti ce erai odată. Mi-e greu să cred că-mi este teama să te mai iubesc, când știu că numai tu îmi ești în gând, iar asta nu-i deajuns.
Aș sta nopțile în care mă mai chemi la tine, doar să-mi amintesc. Să râd de cât de copii eram cu doar doi ani în urma, și totuși nu de mult.
Mi-e dor s-aud un ”te iubesc”, chiar de nu-l mai simți, chiar de nu mai vrei. Să-mi spui. S-aud. Să-l simt. Să cred indiferent de-i drept ori nu, eu să te iubesc-napoi.
Nu ești tot ce mi-am dorit, însă ești tot ce vreau, tot ce simt, ești poate singurul lucru de care nu ma pot detașa oricât aș încerca, inima mea bate sălbatic numai când mă alinți… Și-o faci atât de rar încât poftesc mereu să te aud.
Nu pot dormi, nu pot închide ochii. Nu pot stinge ceea ce arde-n mine, n-am cum. N-ai cum. Și nu ar fi cuvinte să-ți explic ce-ar fi înăuntrul meu.
De multe ori te privesc cum dormi, te sărut pe frunte și te strâng în brațe cum pot, cum gândesc eu, oricum aș pofti și te iubesc să poți avea un somn liniștit. Mi-e greu să cred că-n orice clipă m-ai goni. Mi-e teamă să trăiesc singur. Mi-e teamă să mai sper sau să mai trăiesc în trecut. Mi-e teamă să mai am amintiri dureroase, de care poftesc, mai multe decât am acum. Acum poftesc la “tine”-ul de cândva.
Mi-e dor să fugim în orașul ăsta murdar să fim noi mai presus de alții, iar vorba noastră zâmbet să le-aducă buzelor ce-acum rar se mai sărută. Te-aș săruta pe veci de m-ai lăsa. Și sufăr tot că nu-ți pot oferi mai mult decât am… Mai mult decât sunt.
Iubito, amintește-ți te rog. Amintește-ți de zilele în care ne sărutam la metrou, de zilele în care ne mângâiam călduros sau ne aprindeam din vorbe la telefon. Amintește-ți cum mă iubeai. Amintește-ți de mine așa cum mă vedeai atunci și iubește-mă.
Atât iubito pentru seara asta. Somn ușor.